Презентация на тему Mihai Eminescu - prezentare

trecut data nașterii
ca fiind 20 decembrie 1849, iar

în documentele
gimnaziului din Cernăuți, unde a studiat
Eminescu, este trecută data de 14 decembrie
1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea
Eminescu și poeziile lui (1889), citează
cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu
și preia concluzia acestuia privind data și locul
nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850,
în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar, data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21, în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.

Data și locul nașterii:

BIOGRAFIE

Casa lui Eminescu (din Ipotesti)

copii ai căminarului Gheorghe Eminovici,
provenit dintr-o familie

de țărani români din nordul
Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu,
fiică de stolnic din Joldeşti. Familia cobora pe
linie paternă din Transilvania, de unde emigrează
în Bucovina din cauza exploatării iobăgeşti, a
obligațiilor militare și a persecuţiilor religioase.
Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici
în satul Vad, din Ţara Făgărașului, unde mai există
și astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi, Vasile
și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu
departe de Suceava, comuna întemeiată de
emigranţii transilvăneni. Bunicii paterni mor din
cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut
mult mai târziu, nu-i cunoaşte şi nu-i evocă în
scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova şi îndeplineşte funcţia de administrator de moşie. Este ridicat la rangul de căminar şi îşi întemeiază gospodăria sa la Ipoteşti, în Ţinutul Botoşanilor.

DESCENDENŢA - PĂRINŢII

înscris
în clasa a III-a la National-Hauptschule, şcoala
primară greco-orientală

din Cernăuţi. În 1860,
absolvind clasa a IV-a, este elev la
”K.K. Ober-Gymnasium” din acelaşi oraş,
dar în 1862 părăseşte şcoala şi se întoarce la
Ipoteşti. Însoteşte ca sufleor şi copist trupa lui
M. Pascaly în turnee în Transilvania şi Moldova,
fiind şi sufleur în trupa lui Iorgu Caragiale sau la
Teatrul Naţional din Bucureşti.Tatăl sau îl va
trimite însă la Universitatea din Viena, cu toate
că îi lipseau atestatele gimnaziale. Între 1869-1872 audiază cursuri de filozofie, drept, economie politică, limbi romanice, medicină;
citeşte enorm, mai ales filozofie şi ştiinte. Deşi îşi consacră cea mai mare parte lecturilor şi creatiei poetice, participă entuziast la viaţa studenţimii române grupată în societatea „România Jună”, leagă prietenii, publică articole în „Albina” şi „Federaţiunea” din „Pesta” ori în „Familia”.

Clădirea Ober-Gymnasium
din Cernăuți, unde poetul
și-a făcut studiile în perioada 1860-1863.Tot aici a predat Aron Pumnul. În prezent, Școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M. Eminescu, colț cu str. I. Franko.

STUDIILE

Eminescu. În 12 /24 ianuarie moare
profesorul de limba

română Aron Pumnul.
Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele
învăţăceilor gimnazişti (“Lăcrămioare... la
mormântul prea-iubitului lor profesoriu”),
în care apare şi poezia La mormântul
lui Aron Pumnul , semnată M. Eminoviciu,
privatist. La 25 februarie /9 martie (stil nou)
debutează în revista “Familia”, din Pesta, a lui
Iosif Vulcan, cu poezia “De-aş avea”. Iosif Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu şi mai târziu adoptat şi de alţi membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

DEBUTUL ÎN LITERATURĂ

lui Mihai Eminescu
din perspectiva comparativă a istoriei

literare
şi ţinând cont de criteriul cronologic, poetul
face parte din ceea ce, în Europa, poartă
numele de a doua generație romantică, sau
romantică târzie.

Activitatea literară a lui Eminescu se întinde
pe ceva mai mult decât zece ani.Eminescu este
un poet român tradiţional, absorbind toate
elementele literaturii anterioare. Toate temele
lui decurg din tradiţia românească, în timp ce
înrâuririle străine aduc numai nuanţe şi detalii.
Este evidentă deci, pentru oricine s-a apropiat de un poet de mărimea lui Eminescu, necesitatea sublinierii deosebirilor, de exemplu faţă de Leopardi, menită să alunge echivocul dat de un amalgam de tipare şi teme, care se deduce în mod greşit din faptul că poetul este contemporan acelei generaţii romantice.

ca în vis pe-al meu inger de pază, Încins cu

o haină de umbre şi raze, C-asupră-mi c-un zâmbet aripele- a-ntins; Dar cum te văzui într-o palidă haină, Copilă cuprinsă de dor şi de taină, Fugi acel înger de ochiu-ţi învins.

Eşti demon, copilă, că numai c-o zare Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare, El, veghea mea sfântă, amicul fidel ? Ori poate !... O,-nchide lungi genele tale, Să pot recunoaşte trăsăturile-ţi pale, Căci tu - tu esti el.

și a evocat pasărea Phoenix și pe Artemis, e

departe de a fi realizat sforţările spre clasicitate pe care le făceau romanticii. Dacă în încercările juvenile mai apăreau construcţii în ruină sau piscuri de cremene cu înfăţişare de pagodă, în versurile de maturitate apele liricei eminesciene sunt suprafeţele lacustre informe, străine de ochiul plastic al artistului. Peisajul preferat al lui Eminescu este pădurea, dar nu ca idilă, ci ca trecere în cosmos, în lumea stelelor. Natura este liniştită, ea şopteşte, murmură, apele plâng, izvoarele tremură peste pietre. Vraja sonoră a versurilor se obţine prin repetiţii.

Luceafărul este una dintre cele mai celebre
poezii ale lui Mihai Eminescu, începută încă
în 1873, dar scrisă şi finisată de-a lungul
multor ani până la publicarea sa în aprilie
1883 în Almanahul societăţii studenţeşti
“România Jună” din Viena.

După publicareaîn almanah, poemul a fost
reluat în acelaşi an în revista Convorbiri
literare şi în final în ediţia princeps intitulată
„Poesii”, apărută sub îngrijirea lui Titu Maiorescu.

ETAPE DE CREAŢIE ÎN OPERA POETICĂ EMINESCIANĂ
 
Poezia de tinerete:

(1866 – 1870)

În creaţiile aparţinând acestei etape,
limbajul poetic eminescian nu este încă
precizat, iar influenţe ale poeziei predecesorilor
sunt uşor identificabile: aspectele clasicizante
ale unor versuri amintesc de o parte a creaţiei
lui Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu
sau Vasile Alecsandri, iar caracterul popular
al altora este rezultatul unor influenţe folclorice.
Pot fi remarcate caracterul mai puţin modernizat
al limbii şi subordonarea evidentă faţă de mijloacele
de expresie curente în limbajul poeziei timpului.

Mihai Eminescu-portret (1869)

faza romantică a creaţiei eminesciene.
Marilor teme romantice abordate

li se asociază
acum procedee romantice în stil: structura
antitetică a poemelor (“Venere şi Madonă”,
“Înger şi demon”, “Împărat şi proletar”,
“Epigonii”), acumulările retorice în toate
compartimentele stilului, tendinţa către contraste în alcătuirea figurilor, predilecţia pentru caracterul concret al imaginilor, spre deosebire de abstractul caracteristic clasicismului poeziilor din prima perioadă. În revista „Convorbiri literare” va publica poeme precum “Crăiasa din poveşti”, “Lacul”, “Dorinţa”, “Făt-Frumos din tei”, “Floare albastră” etc.

Mihai Eminescu-portret 1878

1878 – 1883

În creaţia poetului se

conturează o nouă etapă, cea a „reclasicizării” expresiei poetice într-o manieră proprie. O caracteristică fundamentală constă în renunţarea la figurile de stil numeroase (în special la epitet, în favoarea metaforei), o nouă tendinţă către domeniul
abstract în alcătuirea imaginilor şi realizarea acestora
prin valoare internă, prin exploatarea diferitelor
sensuri contextuale ale cuvântului.
Eminescu valorifică asocieri inedite de termeni,
renunţă la poemul de largi dimensiuni şi la recuzita
retoric-romantică, înlocuindu-le cu poezii deosebit
de „lucrate”, în care valorifică, sub o formă sau alta,
structura cântecului ori a romanţei de provenienţă
cultă sau populară: “Revedere”, “Povestea codrului”, “O, rămâi...”, “Şi dacă...”, “Mai am un singur dor”, “Scrisorile”, “Luceafărul”, “Sara pe deal”. Este, de asemenea, perioada în care a cultivat cu predilecţie poezia cu formă fixă – sonetul, glosa, forme complexe de versificaţie: “Veneţia”, “Glossă”, “Odă (în metru antic)”. Poetul substituie parţial nivelul figurilor semantice evidente printr-o mai mare atenţie acordată nivelului figurilor de construcţie şi de sunet, modificând chiar funcţia specifică a unor figuri retorice din perioadele precedente.

Portret-1885

Petru Creția, între alții, sau Ion Negoițescu) au accentuat

valoarea operei poetice postume a lui Eminescu. Virgil Nemoianu făcea distincția între două romantisme aplicabile și eminescianismului poetic, unul de tip Biedermaier, de salon, de expresie franceză în principiu, ca în poezia antumă (selecție făcută în spiritul vremii de Maiorescu însuși) și un romantism înalt, de tip germanic sau englez (comparabil cu poemele lui John Keats, Byron, Shelley, la care se adaugă Novalis, Holderlin etc., romantici cu largi meditații metafizice, înalte, estetizante).

NOAPTEA
Noaptea potolit şi vânăt arde focul

în cămin; Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc, Pân' ce mintea îmi adoarme, pân' ce genele-mi clipesc; Lumânarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin. Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă, Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară; Pe genunchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară Gâtul... iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălindă. Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate, Tu grumazul mi-l înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci; Ş-apoi ca din vis trezită, cu mâinuţe albe, dulci, De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte. Netezeşti încet şi lenes fruntea mea cea liniştită Si gândind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc Şi surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită. O! desmiardă, pân' ce fruntea-mi este netedă şi lină, O! desmiardă, pân-eşti jună ca lumina cea din soare, Pân-eşti clară ca o rouă, pân-eşti dulce ca o floare, Pân' nu-i faţa mea zbârcită, pân' nu-i inima batrână.

OPERE ALE LUI MIHAI EMINESCU

ANTUME

SOMNOROASE PASARELE
Somnoroase păsărele Pe la

cuiburi se adună, Se ascund în rămurele - Noapte bună!
Doar izvoarele suspină, Pe când codrul negru tace; Dorm şi florile-n grădină - în pace!
Trece lebăda pe ape Între trestii să se culce - Fie-ţi îngerii aproape, Somnul dulce!
Peste-a nopţii feerie Se ridică mândra lună, Totu-i vis şi armonie - Noapte bună!

QUI PEUT
Albumul tău e un salon în

care S-adună fel de fel de lume multă Şi fiecine aşaz-o foaie smultă Din viaţa sa în versuri răbdătoare.
Acum doreşti cu pana mea incultă Şi eu să trec prin mândra adunare? Dar ea de-amicii tăi sfială are Şi de-oi vorbi au cine mă ascultă?
Spre-aţi-aminti trecutele petreceri Condeiu-n mână tu mi-l pui cu sila. De la oricare-un snop de fraze seceri,
Apoi le răsfoieşti filă cu filă. Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri Privind în vrav prostia imobilă.

POSTUME